Imperiul Bizantin

Posted by KidsiPlay


Moartea lui Teodosiu I în 395 a fost urmată de divizarea Imperiului între cei doi fii ai săi. Imperiul Roman de Apus s-a dezintegrat în secolul al cincilea într-un mozaic de regate germanice războinice, astfel că Imperiul Roman de Răsărit a devenit succesorul legitim al Imperiului Roman. După ce greaca a înlocuit latina ca limbă oficială a Imperiului, istoricii îl numesc "bizantin" şi nu "roman". Locuitorii, totuşi, şi-au zis mereu romaioi, sau romani.
Sub împăratul Iustinian (527-565), bizantinii au restabilit stăpânirea romană în Italia şi Africa de Nord
Imperiul Roman de Răsărit urmărea păstrarea controlului asupra drumurilor comerciale dintre Europa şi Orient, care îl făceau cel mai bogat stat din Europa. Folosindu-se de felul lor sofisticat de a lupta şi de diplomaţia superioară, bizantinii au reuşit să se opună atacurilor barbarilor migratori. Visul lor de a restabili stăpânirea romană în occident s-a materializat pentru scurt timp în cursul domniei lui Iustinian I (527-565). Acesta a recucerit unele teritorii occidentale, a codificat legea romană (care a rămas valabile în unele părţi din Europa până în secolul al XIX-lea) şi a şi construit cel mai mare edificiu din evul mediu timpuriu, Hagia Sofia.
Succesorii lui Iustinian, Mauriciu şi Heraclius s-au confruntat cu invazii ale triburilor avare, bulgare şi slave. În 626 Constantinopol, de departe cel mai mare oraş al Europei evului mediu timpuriu a rezistat unui asediu al avarilor şi perşilor. În câteva decenii, Heraclius a purtat un război sfânt împotriva perşilor, cucerindu-le capitala şi asasinând un monarh sasanid. Acest succes spectaculos a devenit însă inutil o dată cu cuceririle arabe în Siria, Palestina, Egipt şi Africa de Nord, cuceriri uşurate de dezbinarea religioasă şi de proliferarea mişcărilor eretice, în special monofizismul şi nestorianismul, în zonele cucerite de musulmani.
Deşi succesorii lui Heraclius au reuşit să salveze Constantinopolul de două asediuri arabe (în 674-677 şi 717), Imperiul în secolul al optulea şi începutul celui de-al nouălea a fost zguduit de marea controversă iconoclastă, însoţită de lupta dinastice dintre diversele facţiuni de la curte. Triburile bulgare şi slave au profitat de aceste certuri şi au invadat Iliria, Tracia şi chiar Grecia.
Pentru contracararea acestor ameninţări, a fost introdus un nou sistem administrativ. Administraţia civilă şi militară regională era încredinţată unui general (straregos). O temă, înainte o subdiviziune a armatei bizantine, a devenit numele unei regiuni guvernate de un strategos. Reforma a dus la apariţia marilor familii care controlau armatele regionale şi adesea aveau pretenţii la tron.
La începutul secolului al optulea, Constantinopolul rămânea cel mai mare şi mai bogat oraş al întregii lumi, nemaicorespunzând teritoriului redus al Imperiului. Populaţia sa fluctua între 300 000 şi 400 000 de locuitori. Celelalte mari oraşe creştine erau Roma (50 000) şi Salonic (30 000).[9] Chiar din secolul al optulea, tehnologiile agricole reapăruseră în Imperiu. Acesta era mai avansat din punct de vedere tehnologic decât Europa occidentală: în sate existau unelte de fier, se aflau mori de apă, şi se cultivau fasole ce ofereau o dietă bogată în proteine".[2]
O placă de fildeş reprezentându-l pe Iisus Cristos încoronându-l pe Constantin al VII-lea (aprox. 945).
Accederea la tron a Dinastiei macedonene în 867 a marcat sfârşitul unei perioade de tulburări politice şi religioase şi începutul unei ere prospere pentru imperiu. Generali ca Nicephorus Phocas au extins frontierele statului, iar împăraţii macedoneni ca Leon al VI-lea Filozoful şi Constantin al VII-lea au încurajat înflorirea culturală a Constantinopolului, cunoscută sub numele de Renaşterea Macedoneană. Împăraţii bizantini îi considerau pe locuitorii Europei occidentale nişte barbari analfabeţi, şi păstrau pretenţii nominale de a conduce Occidentul.
În acest climat economic, cultura superioară şi tradiţiile imperiale ale Imperiului Roman de Răsărit i-au atras pe vecinii săi de la nord - slavi, bulgari, hazari - la Constantinopol, după pradă sau după instruire. Mişcarea triburilor germanice către sud a declanşat marea migraţie a slavilor care au ocupat teritoriile părăsite. În secolul al şaptelea, ei s-au întreptat către vest până la Elba, către sud până la Dunăre şi către est până la Nipru. În secolul al nouălea, slavii se extinseseră până în teritoriile slab populate aflate la sud şi est de aceste frontiere naturale, asimilând în mod paşnic populaţiile ilire şi fino-ugrice existente.

 

Abonați-vă la: Postări (Atom)